Fărâmă

Tot ce trebuie să facem e să scriem despre oameni. Despre ei şi numai despre ei. Despre cum iubesc, cum se târăsc către cer, către sine, către pereţi şi către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai au chef să le trăiască atunci când devin realitate, despre timpul care se îngustează, ca o clepsidră foarte strânsă în talie. Nimic nu mă poate împiedica să cred că timpul e o doamnă bine, aristocrată, odată însărcinată, şi care după ce şi-a lepădat eternitatea, s-a subţiat până când nu s-a mai putut cuprinde pe sine. Despre asta, despre incapabilul gând strănutat şi uitat pe trotuar, despre cum tristeţile noastre, castane sparte, ne bat la geam în fiecare noapte cu vise mâncate de molii. Imaginaţia noastră, a oamenilor, e atât de zdrenţuită, şi e atât de frumos că tocmai din ea se iţesc, prin petece, cele mai crunte dureri şi cele mai sublime priviri. Oamenii nu sunt sentimentali. Nu. Ei nici măcar nu-s cruzi. Sunt doar neîmpăcaţi şi neîndurători cu praful şi cu lumina, cu întunericul şi cu becurile care se termină prea repede pentru banchetele lor nocturne. De aia oamenii cad. De aia se ridică. De aia nu există inerţia, ci obsesia noastră că stăm pe loc, sau poate curgem prea repede pentru ritmul biologic al pământului care, ca un cub de zahăr, se topeşte într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le primim. Unii ştiu să zâmbească, să râdă în hohote, alţii-şi plâng mila agăţată într-un cuier sub căptuşeala unei uniforme obosite. Dar dacă n-am scrie despre oameni, vălurile astea pe care le brodăm ca să nu ne temem de noi, de monştri, de îngeri şi de soare, n-ar mai isca viaţă. D(o)ar frica naşte poveşti. Frica de viaţă, de moarte, de mine, de tine. Frica de nimic, de vid, de golul care ne macină. Pentru asta nu avem nici vaccin, nici anticorpi, nici manipulatori. Doar oameni. Atât.

Cinstite Cetitoriule,

Făcutu-s-a şî coptu-s-a timpul, şî zău di mai ari răbdari, i-a hi şî lui di când tot aşteaptă. Coptu-s-au toati g’isărili noastri, şî le-am sămănat sî prinzî rădăşini aişi sau pisti zari. Răvaşâli şî amorurili tineri le-am tuk’ilat undeva la un locu strâmtu, pi o uliţî dosâtî, nu caricumva sî sarî la iveală când ţî-i lumea mai dragî. Şî nu v-a hi cu supărari şî cu bănat, dragii mei, care-ţi hi terminat hăt dimult sau în sfânta zî di azi, da’ dascălu’ şî discipolu’ vor hi sî hie totuna. Cî omu’ cât trăieşte-nvaţî, şî când iesî din şcoalî, tot învaţî, şî ghini zâşea Creangă, ghietu, cî şcoala-i curat meşteşug di …”înţelepţealî”. Şî iaca, am ajuns şî noi, sî graduăm, adicătelea sî terminăm, şî sî ni dăm cu capu di pragu di sus (şî di toţi păreţii….), c-aşai hirea omului, să hie schimbător, pi pământ rătăşitor, iar şcoala locului sî ţâne, cum n-a fost aşe rămâie, tot n’inunatî şî di Domnu’ ’cuvântată. Ş-acu, fraţâlor, zari bogatî şî cărari luminatî să vă deie Dumnezău! Mulţăn’ire!

Doina - Mihai Eminescu

"De la Nistru pân' la Tisa 
Tot Românul plânsu-mi-s-a, 
Că nu mai poate strabate 
De-atâta străinatate.
Din Hotin si pân la Mare 
Vin Muscalii de-a călare, 
De la Mare la Hotin 
Mereu calea ne-o aţin; 
Din Boian la Vatra-Dornii 
Au umplut omida cornii, 
Si străinul te tot paşte 
De nu te mai poţi cunoaşte. 
Sus la munte, jos pe vale 
Şi-au facut duşmanii cale, 
Din Sătmar până-n Sacele 
Numai vaduri ca acele. 
Vai de biet Român săracul! 
Îndărăt tot dă ca racul, 
Nici îi merge, nici se 'ndeamnă, 
Nici îi este toamna, toamnă, 
Nici e vara vara lui, 
Şi-i străin în ţara lui. 
De la Turnu 'n Dorohoi 
Curg duşmanii în puhoi 
Şi s-aşează pe la noi; 
Toate cântecele pier, 
Sboară paserile toate 
De neagra străinatate; 
Numai umbra spinului 
La uşa creştinului. 
Îşi desbracă ţara sânul, 
Codrul - frate cu Românul - 
De secure se tot pleacă 
Şi isvoarele îi seacă - 
Sărac în ţară săracă!


Cine-au îndrăgit străinii, 
Mânca-i-ar inima câinii, 
Mânca-i-ar casa pustia, 
Şi neamul nemernicia!



Ştefane, Măria Ta, 
Tu la Putna nu mai sta, 
Las' Archimandritului 
Toata grija schitului, 
Lasă grija Sfinţilor 
În seama părinţilor, 
Clopotele să le traga 
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, 
Doar s-a-ndura Dumnezeu, 
Ca să-ţi mântui neamul tău! 
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând 
Şi Moldova adunând. 
De-i suna din corn o dată, 
Ai s-aduni Moldova toată, 
De-i suna de două ori, 
Îţi vin codri-n ajutor, 
De-i suna a treia oară 
Toţi duşmanii or să piară 
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!"

Liceanul Anului

http://www.viata-libera.ro/articol-Alege-l_pe_%E2%80%9ELiceanul_anului%E2%80%9D_Gianina_Druta_transforma_totul_in_literatura_2.html

http://clasa-saptea.blogspot.com/2011/03/alege-l-pe-liceanul-anului-gianina.html

Mulţumesc tuturor celor care mi-au acordat un vot (sau mai multe)!

Salutări!

Luxemburg - epopeea opţiunilor

Fiecare bloc de marmură ascunde o statuie. (Michelangelo)

Nu toate şcolile şi nu toate lecţiile se ţin în clase, cu elevi, profesori, bănci, table şi bucăţi de cretă. Cele mai multe dintre ele sunt întâmplări la care viaţa ne racordează un mod exemplar, călătorii care, în sine, ajung să semnifice pentru noi nu doar simple amintiri, ci coordonate esenţiale. Fiecare zi trasează un parcurs nou sau unul început cu mult timp în urmă – expresie a unei îmbinări în jurul căreia gravitează o întreagă existenţă. 

Mai înainte de a începe consemnarea unei săptămâni cu adevărat memorabile în Luxemburg, sub toate aspectele, mărturisesc aprecierile mele (şi, cu siguranţă, ale noastre) domnişoarei Clara Moraru, care ne-a oferit şansa unică de a descoperi un nou univers, cum lumea poate fi altfel şi cum se vede printr-un geam transparent un viitor pe care ni-l construim în fiecare zi. Călătoria în Luxemburg, săptămâna petrecută aici, oamenii pe care i-am cunoscut, evenimentele la care am participat, locurile prin care am trecut, discuţiile cu care ne-am îmbogăţit sunt toate mărturia că atunci când îţi doreşti cu adevărat, nimic nu poate fi imposibil. 

Turnul medieval St.Claire din Echternach, un loc ideal de re-inventare a poveştii prinţeselor captive în turn ne-a introdus într-o lume care, la primă vedere, mi-a adus aminte de Sibiul nostru românesc (ceea ce nu e departe de adevăr, dată fiind originea arhitecturală şi modelul mental şi cultural preluat de la saşii stabiliţi în Transilvania încă din secolul al XIII-lea), ceea ce a alungat potenţiala senzaţie de stranietate a spaţiului. Convertit într-un spaţiu familiar, demersul de cunoaştere al oraşului, pe care ni l-a înlesnit domnul Georges Calteux, s-a dovedit a fi unul de incursiune în istoria medievală şi modernă a spaţiului de interferenţă şi întâlnire a două culturi, franceză şi germană, care a dat naştere unui compositum nou, cultura şi istoria luxemburgheză, fapt reflectat chiar şi la nivel lingvistic, prin limba eponimă. 

Pe de altă parte, vizita la Şcoala de limbi Languages.lu a domnişoarei Clara Moraru mi-a deschis o altă viziune asupra tehnicilor didactice moderne, a modului interdisciplinar de predare a limbilor străine, a posibilităţii de îmbinare muzicii, dansului, gastronomiei cu dobândirea de noi cunoştinţe în ceea ce priveşte limba de studiu aleasă. Focalizarea pe elementul vizual şi pe dialogul intercultural promovat de această şcoală atipică deschide poarta spre extinderea orizontului individual prin acceptarea multiculturalului şi a multidisciplinarului. E expresia unei originalităţi pe care puţini au curajul de a o pune în valoare, de a o exterioriza, da a-i da o formă atractivă. Consider esenţial, în acest context, raportul stabilit cu aşa-zisul „elev” care devine parte componentă a unui lanţ pedagogic ce depăşeşte standardele clasice în vederea obţinerii unu rezultat practic şi util vieţii de zi cu zi. Trebuie să amintesc aici şi de întâlnirea cu domnul Nicolas Ries, profesor la Universitatea din Luxemburg, prezentat nouă drept „head-hunter”, care ne-a provocat la o discuţie despre opţiunile noastre viitoare în carieră, exemplificând prin componenta pragmatică şi realistă un mod de construcţie a unui parcurs profesional prin raportare la analiza de ansamblu al oricărui spaţiu economic, social, cultural şi politic pe care l-am alege pentru studiile universitare/post-universitare (şi, desigur, pentru viitoarea profesie). 

În continuarea sejurului nostru, oraşul Luxemburg, bastion al clădirilor transparente din sticlă şi oţel, lângă care sălăşluiesc, calme şi sempiterne, clădirile medievale ale oraşului vechi, dar şi Casematele infinit labirintice şi reci, şi-a deschis nu una, ci mai multe porţi, ca să putem descoperi o civilizaţie ce „se” trăieşte prin aceste două coordonate fundamentale. Camera Deputaţilor, Palatul Ducal, Şcoala Internaţională din Luxemburg, Şcoala Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, unde am întâlnit-o pe doamna judecător Camelia Toader, sunt tot atâtea nume pentru experienţe fulgerătoare care ne-au plimbat prin locuri ale căror uşi poate nu am fi îndrăznit să ni le imaginam deschise decât în vis. Holurile unor şcoli pline de rezultatele a nenumărate proiecte de voluntariat, concursuri, reviste, mijloace media, laboratoare cu aparate performante pentru experimente mai mult decât standard, atelierele de artă, muzică, teatru, fantezia unui oraş cu aer medieval şi intruziunile reflectante ale ferestrelor transparente prin care te poţi vedea ca într-o oglindă, pragmatismul marcant până şi în structurile arhitectonice – toate sunt semne ale unui cadru în care depinde de tine să-ţi găseşti locul sau nu. E o caracteristică tipică a independenţei şi libertăţii asumate pe care ţi-o conferă viaţa în Luxemburg şi de care dispun oamenii de aici. Universitatea însăşi conservă acelaşi stil, care e un stil de viaţă ce-şi capătă conturul doar prin experienţa directă. Nimic nu poate fi prins într-o simplă povestire din acest spaţiu care se conturează aparent şi incomplet doar sub privirile de-o clipă. Nu trebuie să priveşti şi atât, ci să trăieşti spaţiul care ţi se oferă. 

Totodată, Luxemburgul poartă şi pecetea Europei, instituţional, dar şi uman. Nu doar şcolile reunesc elevi de nenumărate naţionalităţi (şi uneori nu doar europene, ci şi din spaţiul extraeuropean), căci aici am avut posibilitatea de a vizita Curtea Europeană de Justiţie, mai sus amintită, Oficiul de Publicaţii şi Centrul de Informare al Comisiei Europene, cadre bine structurate din punct de vedere al informării optime a vizitatorului vis-a-vis de opţiunile pe care le oferă Uniunea Europeană cetăţenilor ei. Exemplificarea unor proiecte, metode de transpunere a ideilor în formă practică, parteneriate şi colaborări – toate surprinse clar, concret în materiale informative care vizau toate domeniilor, fără excepţie: de la industrie, agricultură, economie până la domeniul cultural, educaţional, artistic. Nici vorbă să nu-ţi găseşti locul aici dacă-ţi doreşti cu adevărat să-ţi (re)prezinţi identitatea. 

Efuziunilor germane le-a fost acordat un program special, prin vizita la Trier şi a experimentării turului acestui oraş în care am putut vedea Porta Nigra. Domul, Aula Palatina şi Amfiteatrul, dar şi realităţile elocvente ale unui modus vivendi tipic pentru o cultură şi civilizaţie aparte, cum este cea germană. 

Fără a respecta aici ordinea perfect cronologică, consider esenţial să marchez ca punct-cheie al vizitei noastre în Luxemburg, dineul de binefacere „Charity Gala Romania”, în cadrul căruia nu doar ne-am reprezentat şcoala, Liceul Teoretic „Spiru Haret” din Tecuci, ci ne-a fost oferită şansa de a (ne) comunica individual/ personal, prin discuţiile cu personalităţile invitate la eveniment, ci şi drept identitar cultural, prin prezentarea unui obicei specific românesc, în acord cu perioada ( 1 Martie), Mărţişorul. O importanţă covârşitoare a avut-o pentru noi şi întâlnirea cu Alteţa sa Regală Principele Radu al României, care s-a declarat încântat de performanţele noastre şi de modul nostru de a ne reprezenta ţara în spaţiul european. De altfel, pentru câţiva reprezentanţi al delegaţiei noastre, a constituit o reîntâlnire, continuare a dialogului început cu câţiva ani în urmă(2007), prin vizita la Palatul Elisabeta din Bucureşti. 

Componenta informală a programului nostru, la care au contribuit deopotrivă domnişoara Clara Moraru, precum şi ceilalţi principali ghizi ai noştri, Simina Petraru şi Ioana Drăgan a presupus şi însuşirea unor elemente noi de gastronomie franceză, germană, chinezească sau italiană a căror experienţă cu siguranţă ar fi fost altfel în afara spaţiului lor de origine (pentru primele două) sau cunoaşterea modului de viaţă autohton prin raportare la valorificarea timpului liber şi a oportunităţilor de interrelaţionare. Să nu-l uităm nici pe domnul profesor Peter Millard, cu care domnişoara Clara Moraru ne-a făcut cunoştinţă, şi care ne-a deschis oportunitatea dialogului în limba engleză, şi, în perspectivă, pentru şcoala în care învăţăm, posibilitatea unui schimb de experienţă. Totodată, programul nostru a inclus şi o vizită la sala de fitness a lui Mihai Taşcă, un model de cum trebuie să îţi continui drumul şi visele, indiferent de cât de multe obstacole ar apărea în calea ta. 

Fără îndoială că experienţa luxemburgheză a fost, pentru mine, de natură să impună o schimbare interioară, care, de altfel, survine odată cu fiecare experienţă de acest gen, cu fiecare călătorie, cu fiecare om cunoscut care-şi pune amprenta asupra vieţii noastre. Mai mult decât o simplă călătorie de studii, mi s-a oferit şansa de a cunoaşte, timp de o săptămână, afinităţile, profunzimile unui nou spaţiu, şi nu simpla vizionare exterioară şi, cel mai probabil, superficială. Pentru aceasta şi pentru încrederea pe care o are în noi, un sincer „mulţumesc” domnişoarei Clara Moraru!

Fragmente. Zenobia și aşteptările noastre (Gellu Naum)

"Prea multe lucruri ne solicita si, dat fiind mecanismul echivoc al solicitarii, prea multe cuvinte se ingramadesc sa le cuprinda, sa le ascunda in labirintul lor inutil si inselator - de aceea poate ca, pe alocuri, am sa spun ce nu trebuia spus; oricum sunt convins ca fiecare va medita mai mult asupra surplusului lasand la o parte starea in care plutesc, pe dedesubt, ca un inotator subacvatic, de exemplu.

Dar mai exista si vuietul acela si capacitatea fiecaruia de a-l percepe..."

"Draga mea", i-am spus eu atunci, incet, fetei aceleia, "fiindca nu stiu cum te cheama am sa te numesc Zenobia si trebuie sa stii ca te iubesc neinchipuit de mult; uite, chiar azi-noapte am visat ca un prieten, un fost coleg de scoala, nu mai stiu, mi-a daruit o haina brodata, trebuia sa asist la nunta lui; ei bine, mireasa, care iti seamana leit, ma iubea neinchipuit de mult, imi spunea mereu asta, in ciuda atitudinii mele rezervate; (...)si eu ma simteam nespus de bine, ca in picatura aceea de apa; eram fericit in pelicula ei de dragoste, iti spun drept si te iubesc neinchipuit de mult, as zice, si asa mai departe; starea aceasta de dragoste, pentru tine, totala si cotropitoare, rezuma intreaga mea existenta de pana acum, nu stiu daca ma intelegi(...)

"E sigur ca te iubesc", mi-a raspuns ea incet "de altfel, trebuie sa stii ca, facand abstractie de circumstanta, te iubesc neinchipuit de mult, in calitate de mireasa a fostului tau coleg de scoala, desi nu sunt mormona, dar asta nu conteaza, si asa mai departe..."

"Pe cand scriu, pentru ca s-ar parea ca scriu, regret ca nu aveti in fata hartiile pe care sunt inghesuite randurile acestea de cerneala; daca le-ati avea, daca ati inchide ochii si v-ati trece usor varfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sunt sigur ca ati vedea (...)si ati intelege ca nimic din starile de pana acum nu este imaginat, ca toate s-au petrecut exact cum le relatez. Odata ajunsi aici, v-as sfatui sa va opriti o clipa si sa recapitulati, trecand usor cu varfurile celor zece degete de la maini, cu ochii inchisi, peste pagini; scapati de cuvinte in pelicula propriei voastre disponibilitati, ati afla, poate, lucrurile extrem de importante pe care, oricat as dori, imi e cu neputinta sa vi le comunic."

Întâlnire cu Rău(l) ? Şi despre multe altele dincolo şi dincoace de bine sau rău

Aşa cum am bănuit că va fi, din ce în ce mai des trece din ce în ce mai mult timp de la un post la altul. Sau poate e pe principiul "mai răruţ, că-i mai drăguţ". Sau poate pentru că se adună mai multe de povestit. Ca atunci când te întâlneşti cu cu vechi prieten la o şuetă să povesteşti amintiri de demult şi de acum...Cine ştie ? ...

De pe 14 ianuarie dateaza întâlnirea cu domnul Petre Rău, cu ocazia lansării cărţii dumnealui, "Ultima noapte cu Bernoull", poezie subintitulată  şi "cyberpoem", eveniment care mi-a îmbogăţit spiritual după-amiaza, şi chiar zilele ce au urmat, prin tonul degajat şi liber al discuţiilor. Cu dezamăgirea că ceilalţi participanţi la activitate, colegi de-ai mei nu au catadicsit să scoată un cuvânt (cu ocazia asta, îi mulţumesc lui Vlad că a ieşit din tagma lor participând la dialog) şi că am susţinut o dezbatere care nu a evoluat însă prea departe, mărturisesc totuşi că domnul Rău (care nu e deloc rău) mi-a lăsat o impresie plăcută şi dorinţa de a-l reîntâlni şi în alte contexte culturale. La activitate au mai participat şi domnul Dionisie Duma, coordonator al cenaclului "Calistrat Hogaş" şi doamna profesoara Mariana Chiriţă ( Mara noastră dragă :D ), care ni l-a prezentat pe colegul dumneai de promoţie, matematician-poet, amintindu-mi în primă fază de Ion Barbu.

Pe de altă parte, vorbind de cenacluri şi de poezie, pe 22 ianuarie a avut loc a 4-a întâlnire a cercului de Lectură Adora, la care am tratat tehnica jurnalului de lectură ( sensurie giratorii, intersecţii, oraşe fantastice şi săgeţi alergând printre rândurile textului - cam aşa a arătat la mine) pe textul lui Dan Lungu - De vorbă cu Şopron, care a determinat, în masă, râsete necontenite, păreri divergente, căci, aproape întotdeauna, în spatele unui bufon care râde stă un om care plânge, ironia amară a vremurilor în care trăim.

Şi că tot a trecut Eminescu, mult prea "fumat" printre cei de vârsta mea, mai mici, sau mai mari, care, se mai întâmplă să nu ştie nici măcar anul naşterii poetului, m-am delectat/ mi-am dedicat 24 de ore din viaţă ( mult prea puţin, sunt automat conştientă) citind un volum de versuri, integral, care mi-a fost o baie de eminescianism de care, trebuie să spun, mi-a fost dor. Ciudat cum ni se face foame de o anume literatură la răstimpuri. Asta pentru ca, mai apoi, la cerc, să aud pe unul dintre colegii mai mici cântând la chitară "Glossă" şi mult cunoscuta romanţă "Pe lângă plopii fără soţ." Dar, cum mă gândeam mai curând, Eminescu trebuie simţit prin piele, să-i atingi poezia cu cele zece degete ale mâinii, altfel, e în zadar. În fond, o lecţie pe care am învăţat-o citindu-l (deşi nici termenul acesta nu ştiu cât de concret şi de corect exprimă experienţa eminesciană) este că orice zid este, de fapt, o uşă.