Fiecare bloc de marmură ascunde o statuie. (Michelangelo)
Nu toate şcolile şi nu toate lecţiile se ţin în clase, cu elevi, profesori, bănci, table şi bucăţi de cretă. Cele mai multe dintre ele sunt întâmplări la care viaţa ne racordează un mod exemplar, călătorii care, în sine, ajung să semnifice pentru noi nu doar simple amintiri, ci coordonate esenţiale. Fiecare zi trasează un parcurs nou sau unul început cu mult timp în urmă – expresie a unei îmbinări în jurul căreia gravitează o întreagă existenţă.
Mai înainte de a începe consemnarea unei săptămâni cu adevărat memorabile în Luxemburg, sub toate aspectele, mărturisesc aprecierile mele (şi, cu siguranţă, ale noastre) domnişoarei Clara Moraru, care ne-a oferit şansa unică de a descoperi un nou univers, cum lumea poate fi altfel şi cum se vede printr-un geam transparent un viitor pe care ni-l construim în fiecare zi. Călătoria în Luxemburg, săptămâna petrecută aici, oamenii pe care i-am cunoscut, evenimentele la care am participat, locurile prin care am trecut, discuţiile cu care ne-am îmbogăţit sunt toate mărturia că atunci când îţi doreşti cu adevărat, nimic nu poate fi imposibil.
Turnul medieval St.Claire din Echternach, un loc ideal de re-inventare a poveştii prinţeselor captive în turn ne-a introdus într-o lume care, la primă vedere, mi-a adus aminte de Sibiul nostru românesc (ceea ce nu e departe de adevăr, dată fiind originea arhitecturală şi modelul mental şi cultural preluat de la saşii stabiliţi în Transilvania încă din secolul al XIII-lea), ceea ce a alungat potenţiala senzaţie de stranietate a spaţiului. Convertit într-un spaţiu familiar, demersul de cunoaştere al oraşului, pe care ni l-a înlesnit domnul Georges Calteux, s-a dovedit a fi unul de incursiune în istoria medievală şi modernă a spaţiului de interferenţă şi întâlnire a două culturi, franceză şi germană, care a dat naştere unui compositum nou, cultura şi istoria luxemburgheză, fapt reflectat chiar şi la nivel lingvistic, prin limba eponimă.
Pe de altă parte, vizita la Şcoala de limbi Languages.lu a domnişoarei Clara Moraru mi-a deschis o altă viziune asupra tehnicilor didactice moderne, a modului interdisciplinar de predare a limbilor străine, a posibilităţii de îmbinare muzicii, dansului, gastronomiei cu dobândirea de noi cunoştinţe în ceea ce priveşte limba de studiu aleasă. Focalizarea pe elementul vizual şi pe dialogul intercultural promovat de această şcoală atipică deschide poarta spre extinderea orizontului individual prin acceptarea multiculturalului şi a multidisciplinarului. E expresia unei originalităţi pe care puţini au curajul de a o pune în valoare, de a o exterioriza, da a-i da o formă atractivă. Consider esenţial, în acest context, raportul stabilit cu aşa-zisul „elev” care devine parte componentă a unui lanţ pedagogic ce depăşeşte standardele clasice în vederea obţinerii unu rezultat practic şi util vieţii de zi cu zi. Trebuie să amintesc aici şi de întâlnirea cu domnul Nicolas Ries, profesor la Universitatea din Luxemburg, prezentat nouă drept „head-hunter”, care ne-a provocat la o discuţie despre opţiunile noastre viitoare în carieră, exemplificând prin componenta pragmatică şi realistă un mod de construcţie a unui parcurs profesional prin raportare la analiza de ansamblu al oricărui spaţiu economic, social, cultural şi politic pe care l-am alege pentru studiile universitare/post-universitare (şi, desigur, pentru viitoarea profesie).
În continuarea sejurului nostru, oraşul Luxemburg, bastion al clădirilor transparente din sticlă şi oţel, lângă care sălăşluiesc, calme şi sempiterne, clădirile medievale ale oraşului vechi, dar şi Casematele infinit labirintice şi reci, şi-a deschis nu una, ci mai multe porţi, ca să putem descoperi o civilizaţie ce „se” trăieşte prin aceste două coordonate fundamentale. Camera Deputaţilor, Palatul Ducal, Şcoala Internaţională din Luxemburg, Şcoala Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, unde am întâlnit-o pe doamna judecător Camelia Toader, sunt tot atâtea nume pentru experienţe fulgerătoare care ne-au plimbat prin locuri ale căror uşi poate nu am fi îndrăznit să ni le imaginam deschise decât în vis. Holurile unor şcoli pline de rezultatele a nenumărate proiecte de voluntariat, concursuri, reviste, mijloace media, laboratoare cu aparate performante pentru experimente mai mult decât standard, atelierele de artă, muzică, teatru, fantezia unui oraş cu aer medieval şi intruziunile reflectante ale ferestrelor transparente prin care te poţi vedea ca într-o oglindă, pragmatismul marcant până şi în structurile arhitectonice – toate sunt semne ale unui cadru în care depinde de tine să-ţi găseşti locul sau nu. E o caracteristică tipică a independenţei şi libertăţii asumate pe care ţi-o conferă viaţa în Luxemburg şi de care dispun oamenii de aici. Universitatea însăşi conservă acelaşi stil, care e un stil de viaţă ce-şi capătă conturul doar prin experienţa directă. Nimic nu poate fi prins într-o simplă povestire din acest spaţiu care se conturează aparent şi incomplet doar sub privirile de-o clipă. Nu trebuie să priveşti şi atât, ci să trăieşti spaţiul care ţi se oferă.
Totodată, Luxemburgul poartă şi pecetea Europei, instituţional, dar şi uman. Nu doar şcolile reunesc elevi de nenumărate naţionalităţi (şi uneori nu doar europene, ci şi din spaţiul extraeuropean), căci aici am avut posibilitatea de a vizita Curtea Europeană de Justiţie, mai sus amintită, Oficiul de Publicaţii şi Centrul de Informare al Comisiei Europene, cadre bine structurate din punct de vedere al informării optime a vizitatorului vis-a-vis de opţiunile pe care le oferă Uniunea Europeană cetăţenilor ei. Exemplificarea unor proiecte, metode de transpunere a ideilor în formă practică, parteneriate şi colaborări – toate surprinse clar, concret în materiale informative care vizau toate domeniilor, fără excepţie: de la industrie, agricultură, economie până la domeniul cultural, educaţional, artistic. Nici vorbă să nu-ţi găseşti locul aici dacă-ţi doreşti cu adevărat să-ţi (re)prezinţi identitatea.
Efuziunilor germane le-a fost acordat un program special, prin vizita la Trier şi a experimentării turului acestui oraş în care am putut vedea Porta Nigra. Domul, Aula Palatina şi Amfiteatrul, dar şi realităţile elocvente ale unui modus vivendi tipic pentru o cultură şi civilizaţie aparte, cum este cea germană.
Fără a respecta aici ordinea perfect cronologică, consider esenţial să marchez ca punct-cheie al vizitei noastre în Luxemburg, dineul de binefacere „Charity Gala Romania”, în cadrul căruia nu doar ne-am reprezentat şcoala, Liceul Teoretic „Spiru Haret” din Tecuci, ci ne-a fost oferită şansa de a (ne) comunica individual/ personal, prin discuţiile cu personalităţile invitate la eveniment, ci şi drept identitar cultural, prin prezentarea unui obicei specific românesc, în acord cu perioada ( 1 Martie), Mărţişorul. O importanţă covârşitoare a avut-o pentru noi şi întâlnirea cu Alteţa sa Regală Principele Radu al României, care s-a declarat încântat de performanţele noastre şi de modul nostru de a ne reprezenta ţara în spaţiul european. De altfel, pentru câţiva reprezentanţi al delegaţiei noastre, a constituit o reîntâlnire, continuare a dialogului început cu câţiva ani în urmă(2007), prin vizita la Palatul Elisabeta din Bucureşti.
Componenta informală a programului nostru, la care au contribuit deopotrivă domnişoara Clara Moraru, precum şi ceilalţi principali ghizi ai noştri, Simina Petraru şi Ioana Drăgan a presupus şi însuşirea unor elemente noi de gastronomie franceză, germană, chinezească sau italiană a căror experienţă cu siguranţă ar fi fost altfel în afara spaţiului lor de origine (pentru primele două) sau cunoaşterea modului de viaţă autohton prin raportare la valorificarea timpului liber şi a oportunităţilor de interrelaţionare. Să nu-l uităm nici pe domnul profesor Peter Millard, cu care domnişoara Clara Moraru ne-a făcut cunoştinţă, şi care ne-a deschis oportunitatea dialogului în limba engleză, şi, în perspectivă, pentru şcoala în care învăţăm, posibilitatea unui schimb de experienţă. Totodată, programul nostru a inclus şi o vizită la sala de fitness a lui Mihai Taşcă, un model de cum trebuie să îţi continui drumul şi visele, indiferent de cât de multe obstacole ar apărea în calea ta.
Fără îndoială că experienţa luxemburgheză a fost, pentru mine, de natură să impună o schimbare interioară, care, de altfel, survine odată cu fiecare experienţă de acest gen, cu fiecare călătorie, cu fiecare om cunoscut care-şi pune amprenta asupra vieţii noastre. Mai mult decât o simplă călătorie de studii, mi s-a oferit şansa de a cunoaşte, timp de o săptămână, afinităţile, profunzimile unui nou spaţiu, şi nu simpla vizionare exterioară şi, cel mai probabil, superficială. Pentru aceasta şi pentru încrederea pe care o are în noi, un sincer „mulţumesc” domnişoarei Clara Moraru!
