Aşa cum am bănuit că va fi, din ce în ce mai des trece din ce în ce mai mult timp de la un post la altul. Sau poate e pe principiul "mai răruţ, că-i mai drăguţ". Sau poate pentru că se adună mai multe de povestit. Ca atunci când te întâlneşti cu cu vechi prieten la o şuetă să povesteşti amintiri de demult şi de acum...Cine ştie ? ...
De pe 14 ianuarie dateaza întâlnirea cu domnul Petre Rău, cu ocazia lansării cărţii dumnealui, "Ultima noapte cu Bernoull", poezie subintitulată şi "cyberpoem", eveniment care mi-a îmbogăţit spiritual după-amiaza, şi chiar zilele ce au urmat, prin tonul degajat şi liber al discuţiilor. Cu dezamăgirea că ceilalţi participanţi la activitate, colegi de-ai mei nu au catadicsit să scoată un cuvânt (cu ocazia asta, îi mulţumesc lui Vlad că a ieşit din tagma lor participând la dialog) şi că am susţinut o dezbatere care nu a evoluat însă prea departe, mărturisesc totuşi că domnul Rău (care nu e deloc rău) mi-a lăsat o impresie plăcută şi dorinţa de a-l reîntâlni şi în alte contexte culturale. La activitate au mai participat şi domnul Dionisie Duma, coordonator al cenaclului "Calistrat Hogaş" şi doamna profesoara Mariana Chiriţă ( Mara noastră dragă :D ), care ni l-a prezentat pe colegul dumneai de promoţie, matematician-poet, amintindu-mi în primă fază de Ion Barbu.
Pe de altă parte, vorbind de cenacluri şi de poezie, pe 22 ianuarie a avut loc a 4-a întâlnire a cercului de Lectură Adora, la care am tratat tehnica jurnalului de lectură ( sensurie giratorii, intersecţii, oraşe fantastice şi săgeţi alergând printre rândurile textului - cam aşa a arătat la mine) pe textul lui Dan Lungu - De vorbă cu Şopron, care a determinat, în masă, râsete necontenite, păreri divergente, căci, aproape întotdeauna, în spatele unui bufon care râde stă un om care plânge, ironia amară a vremurilor în care trăim.
Şi că tot a trecut Eminescu, mult prea "fumat" printre cei de vârsta mea, mai mici, sau mai mari, care, se mai întâmplă să nu ştie nici măcar anul naşterii poetului, m-am delectat/ mi-am dedicat 24 de ore din viaţă ( mult prea puţin, sunt automat conştientă) citind un volum de versuri, integral, care mi-a fost o baie de eminescianism de care, trebuie să spun, mi-a fost dor. Ciudat cum ni se face foame de o anume literatură la răstimpuri. Asta pentru ca, mai apoi, la cerc, să aud pe unul dintre colegii mai mici cântând la chitară "Glossă" şi mult cunoscuta romanţă "Pe lângă plopii fără soţ." Dar, cum mă gândeam mai curând, Eminescu trebuie simţit prin piele, să-i atingi poezia cu cele zece degete ale mâinii, altfel, e în zadar. În fond, o lecţie pe care am învăţat-o citindu-l (deşi nici termenul acesta nu ştiu cât de concret şi de corect exprimă experienţa eminesciană) este că orice zid este, de fapt, o uşă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu