Fărâmă

Tot ce trebuie să facem e să scriem despre oameni. Despre ei şi numai despre ei. Despre cum iubesc, cum se târăsc către cer, către sine, către pereţi şi către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai au chef să le trăiască atunci când devin realitate, despre timpul care se îngustează, ca o clepsidră foarte strânsă în talie. Nimic nu mă poate împiedica să cred că timpul e o doamnă bine, aristocrată, odată însărcinată, şi care după ce şi-a lepădat eternitatea, s-a subţiat până când nu s-a mai putut cuprinde pe sine. Despre asta, despre incapabilul gând strănutat şi uitat pe trotuar, despre cum tristeţile noastre, castane sparte, ne bat la geam în fiecare noapte cu vise mâncate de molii. Imaginaţia noastră, a oamenilor, e atât de zdrenţuită, şi e atât de frumos că tocmai din ea se iţesc, prin petece, cele mai crunte dureri şi cele mai sublime priviri. Oamenii nu sunt sentimentali. Nu. Ei nici măcar nu-s cruzi. Sunt doar neîmpăcaţi şi neîndurători cu praful şi cu lumina, cu întunericul şi cu becurile care se termină prea repede pentru banchetele lor nocturne. De aia oamenii cad. De aia se ridică. De aia nu există inerţia, ci obsesia noastră că stăm pe loc, sau poate curgem prea repede pentru ritmul biologic al pământului care, ca un cub de zahăr, se topeşte într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le primim. Unii ştiu să zâmbească, să râdă în hohote, alţii-şi plâng mila agăţată într-un cuier sub căptuşeala unei uniforme obosite. Dar dacă n-am scrie despre oameni, vălurile astea pe care le brodăm ca să nu ne temem de noi, de monştri, de îngeri şi de soare, n-ar mai isca viaţă. D(o)ar frica naşte poveşti. Frica de viaţă, de moarte, de mine, de tine. Frica de nimic, de vid, de golul care ne macină. Pentru asta nu avem nici vaccin, nici anticorpi, nici manipulatori. Doar oameni. Atât.